Marina a ieșit din sala de judecată cu pași mici, fără să se uite înapoi. Aerul rece de februarie i-a lovit obrajii, dar ea a simțit, pentru prima oară după mulți ani, că respiră cu adevărat.
Andrei a rămas în urmă, râzând încă, vorbind tare la telefon. Era sigur pe el. Prea sigur.
Nu știa că exact asta fusese greșeala lui.
Cincisprezece ani trăiseră împreună într-un apartament dintr-un cartier obișnuit din București. Ea muncise la fel de mult ca el. Ea plătise facturi, rate, mâncare, haine pentru copil. Dar Andrei fusese mereu „capul familiei”. Pe acte, pe hârtii, pe tot ce conta pentru el.
Cu doi ani înainte de divorț, Marina începuse să observe lucruri mici. Discuții șoptite la telefon. Plecări „în interes de serviciu”. Miros de parfum străin pe cămașă. Atunci nu făcuse scandal. Marina nu era genul.
În schimb, a început să citească. Să întrebe. Să se intereseze.
A aflat că Andrei avea datorii. Multe. Împrumuturi făcute pe numele lui. Hârtii cu datorie semnate în grabă. Sume mari, zeci de mii de lei, pierdute în afaceri proaste și în promisiuni deșarte.
A mai aflat ceva. Toate bunurile pe care Andrei le cerea acum cu atâta înverșunare veneau la pachet cu acele datorii. Legea era clară, dar puțini o înțelegeau cu adevărat.
Inclusiv Andrei.
Judecătoarea, o femeie trecută de cincizeci de ani, cu ochelari subțiri și voce calmă, a cerut o pauză scurtă. A răsfoit din nou dosarul. A citit anexele. A văzut semnăturile.
Când s-a întors în sală, Andrei încă zâmbea.
Judecătoarea a ridicat privirea și a spus rar, clar, pe înțelesul tuturor:
— Prin renunțarea la bunuri, doamna Marina renunță și la orice obligație financiară legată de acestea. Datoriile, creditele și hârtiile cu datorie rămân exclusiv în sarcina domnului Andrei.
Râsul lui Andrei s-a stins brusc.
— Cum adică…? a bâiguit el.
— Adică apartamentul, casa, mașina și economiile vin la pachet cu peste 120.000 de lei datorii, a continuat judecătoarea. Confirmate și semnate.
Sala a amuțit.
Fața lui Andrei s-a albit. Avocatul a început să răsfoiască disperat actele, de parcă ar fi sperat să dispară singure.
Marina stătea dreaptă, calmă. Nu triumfa. Nu zâmbea. Doar își ținea geanta pe genunchi.
Judecătoarea s-a ridicat în picioare.
— Rar văd atâta claritate și demnitate într-o sală de divorț, a spus ea. Doamnă Marina, ați știut exact ce faceți.
Și atunci a aplaudat.
Unul câte unul, oamenii din sală au început să bată din palme. Nu pentru răzbunare. Ci pentru inteligență. Pentru curaj. Pentru liniștea aceea care spune: „Știu cine sunt”.
Andrei a ieșit clătinându-se, cu telefonul în mână, dar fără cui să mai scrie. Amanta nu mai răspundea. Creditorii, în schimb, da.
Marina a luat autobuzul spre casă. Nu mai avea apartament. Dar avea libertate. Avea un mic cont de economii pe numele ei, strâns din bani puși deoparte în timp. Avea un plan.
Peste un an, stătea într-o garsonieră mică, dar luminoasă. Muncea, râdea, dormea liniștită. Fără frică. Fără umilință.
Uneori, când trecea pe lângă tribunal, își amintea aplauzele. Nu ca pe o victorie asupra lui Andrei.
Ci ca pe momentul în care și-a recâștigat viața.